from Confession Hour

Bogdan Petcu

15.02.17

amniotic

Five

madness was knocking on the hospital door
     of a small town on the countryside
	where people rarely retained memories
	maybe that explains the struggle to birth
     crows spilled infinite heat above the chimneys in Ardeal
the amniotic fluid would fall below its intrinsic value
      the doctor
	a female one, with a walk so sensual
     the surroundings hesitated to exist around her buttocks
struggled to explain a mother that everything was
     ok
that is exactly what she told her
     knowing how during the first wars fought by Americans
	this word meant that not a single life had been lost in battle
		though who knows how many were affected
irreparably
more than epidemically
and in such measure that it was preferable for the cord to lie
unbeknownst to anyone
in the mouth of a crow 

the amniotic fluid was flowing in unnumbered fibers above the chimneys in Ardeal
     the birds fell wretched to the ground
     the father hoped to have as many memories as possible through us
	his innocent sons, eager to open an eye
		and get out into the world
     like the polar bear after a month-long rest

the chimneys of Ardeal were ravaged by the praise of happy parents
     somewhere mother was miscarrying again
hoping to forget

she didn't give birth as many times 
as to avoid having Alzheimer's now
and maybe today the amniotic fluid is still spilling
     in her the madness arranges itself like inside a hospital full of
	blind people

I myself rarely remember who I am
maybe
that is why I will take my life
and then forget what I have done
side-by-side with the entire world

still it's unlikely that it has happened
and that it will happen
these things
     I read a poem
	smoke a cigarette
		breathe
     what better proof to dismantle the entirety of my dialectics?
 

Six

between the ovaries of certain women
the IUD maintains its sober position
she however enjoys artificially muffled climaxes 
and inside her womb the sound of bells
echoes at the end of worships

the peasants
who are the most faithful inhabitants of this world
carry to the graveyard wicker baskets woven by others
they think everything belongs to someone else
only having to respect father and mother
who were theirs
the only real possessions they had

and yet
Linda thinks the one distinctive ontological annotation 
is neither the wanton body
nor the lips that caress the member of all men
but that silent IUD , which exists and continues to be heard
in secret
even when worms will snake through a woman's ribs
as if it were the 100 meter hurdles

I don't know what to say
what can I, as a man declare to be an unutterable reality that is mine?
I think of the hunting knife that I considered buying
of the colloidal silver that could turn me blue
the confession hour where Tudor and Robert are in their underwear
and tell me their silliest experiences


the hour
yes
this hour when thoughts circle in my head like semen inside the uterus
not knowing what that slightly damp piece is that floats
the way the ancient society pictured earth flowing on water
her	hour
is the real thing
unutterable
that will remain 9 pm
even if only one woman survives on earth
and a single IUD







cinci

nebunia bătea la ușa spitalului
          dintr-un mic oraș de provincie
                    unde oamenii nu rămân de obicei cu amintiri
                    poate de-aia se chinuie să dea naștere
          ciorile curgeau în cârduri infinite peste căminele din ardeal
lichidul amniotic ajungea sub valorile firești
          medicul
                    de gen feminin și cu un mers atât de senzual
          încât spațiul ezita să existe în jurul feselor ei
se chinuia să explice unei mame că totul este
          ok
chiar așa îi spusese
          cunoscând probabil că în primele războaie purtate de americani
                    acest lucru însemna că nu fusese pierdută nici o viață în luptă
                              deși cine știe câte au fost afectate
iremediabil
mai mult decât epidermic
și în asemenea măsură încât preferabil era să îți zacă
neștiut de nimeni
în gura unei ciori cordul
 
lichidul amniotic curgea în șiruri infinite peste căminele din ardeal
          păsările cădeau prăpădite la sol
          tata își dorea să aibă cât mai multe amintiri prin noi
                    fiii lui susceptibili oricând să deschidă un ochi
                              și să iasă în lume
          ca ursul polar după un somn de luni întregi
 
căminele din ardeal se prăpădeau sub uralele părinților fericiți
          undeva mama pierdea încă o sarcină
și spera să nu își aducă aminte
 
a dat naștere prea puțin
ca acum să nu aibă alzheimer
poate și azi mai curge lichidul amniotic de-acolo
          în ea nebunia se instalează ca într-un spital plin
                    de orbi
 
rareori îmi amintesc și eu cine sunt
poate
de-aia am să mă și sinucid
și-apoi voi uita ce am făcut
la un loc cu lumea întreagă
 
totuși e puțin probabil să se fi întâmplat
și să urmeze să fie
toate acestea
          citesc poezie
                    fumez o țigară
                              respir
          ce dovezi mai bune de-atât să existe pentru a demonta toată dialectica mea?
 
 
 


șase

între ovarele unei femei oarecare
steriletul își păstrează stoic rectitudinea
ea însă se bucură de juisări nefirești surde
iar pântecele-i sună ca un clopot
la finalul liturghiei
 
țăranii
cei mai credincioși dintre pământeni
duc către cimitire coșuri din nuiele împletite de alții
se gândesc că totul aparține celuilalt
numai pe tatăl pe mama trebuie să-i respecte,
au fost ai lor
singurele lucruri reale pe care le-au avut în posesie.
 
totuși
linda e de părere că unica notă ontologică distinctivă nu îi e corpul lasciv
nici buzele cu care poate săruta sexul tuturor bărbaților
ci steriletul acela tăcut care există și va continua să se audă
surd
chiar și când viermii vor alerga printre coastele ei
de parcă ar fi la 100 de metri garduri.
 
eu nu știu ce să zic
ce pot eu ca bărbat să declar ca fiind de o realitate inefabilă și să fie al meu?
mă gândesc la cuțitul de vânătoare pe care voiam să îl cumpăr
la argintul coloidal care m-ar putea face albastru
la ora confesiunilor când tudor și robert stau în chiloți
și îmi spun mie cele mai prostești întâmplări
 
ora
da
ora aceasta când gândurile se învârt în capul meu ca spermatozoizii în uter
neștiind ce e ghemul acela ușor umed ușor temător care plutește
așa cum credeau anticii că plutește pământul pe apă
ea          ora
e lucrul real
inefabil
care va rămâne 9 p.m.
chiar dacă pe pământ supraviețuiesc o singură femeie
și-un singur sterilet

——————-

(poet) : Bogdan Petcu is an emerging poet and currently a double major in history and philosophy at the University Babes-Bolyai in Cluj-Napoca, Romania. His poems appear in various Romanian publications, including eCreator and Revista Timpul. Most recently, his prose won the first prize in a competition organized by the magazine ‘Revista Cuvinte’ and his poetry was awarded the ‘Ars Poetica’ prize by the Cultural Centre Jean Bart in Tulcea. 
Bio (translator):  Ana Prundaru is a translator, writer and multidisciplinary artist living in Switzerland. She is the author of six poetry chapbooks, most recently Unstable Tales (Dancing Girl Press, 2016) and Anima (Dancing Girl Press, 2017). More at www.amprundaru.wordpress.com